Die Kosenamen der Germanen. 261
Wizo pbr. et alio nomine Pernfrid, saec. 8. Verbr. v. St. Peter
47, 10;
Giselbertus qui et Apo, a. 929. Lupo 2, 182;
Dacho quem vocant Guillelmo, a. 947. Marca hisp. n. 84;
Ennego quem alio nomine vocant Falcucio, a. 966. Marca hisp.
n. 104;
Erempertus qui et Alto, a. 984. Tiraboschi 2 n. 92;
Bezelinus qui et Adelbrandus (Hamburg, ep.), a. 1035. Annal.
Saxo. Pertz Mon. 8, 679, 33;
Ruodigerus qui et Huozmannus cognomine, a. 1084. Reml.
n. 57;
Mainricus qui dicor Bocardus, a. 1152. Frisi. Memorie storiche
di Monza 2 n. 60;
Anricus qui dicor Gonardus, a. 1210. Frisi 1. c. n. 98 p. 93, b.
Von dieser Sitte, einen Zunamen zu erhalten, waren selbstverständlich
die Frauen nicht ausgeschlossen, dies bezeugen nachstehende
Beispiele:
Eudila vel Bertholanda, a. 572. Pard. n. 179;
Leotheria sive Mummia, a. 694. Pard. n. 432;
Atta sive Angilsuinda, a. 774. Trad. Wizenb. n. 53;
Brunhilt cognomento Tettla (de regno Fresonum), saec. 10.
Eberh. c. 7 n. 96;
Agata quae vocntur Burga, a. 986. Fantuzzi 1 n. 65;
Maria qua; vocatur Rosa, a. 994. Mittarelli. Anal. Camald. 1.
n. 55;
Bellucia qua: dicunt Grudels, a. 995. Marca hisp. n. 144;
Tota quae vocatur Adelais, a. 1006. Marca hisp. n. 154;
Angantruda queMinuta clamatur, a.1020. Mittar. Ann. Camald. 1.
1. 10 c. 12 pag. 399;
Romedia quae et Amiza:, a. 1033. Frisi n. 29 pag. 32, a;
Balaschita, comitissa quae alio nomine vocabatur Constantia,
a. 1064. Marca hisp. n. 258;
Hildegardis praenomine Franca, saec. 11. Cartul. Sti Petri
Carnot. p. 221 c. 99;
Aina Ermengardis nomine, saec. 11. Perard p. 75.
Wie diese und viele hundert anderer Belege deutlich beweisen,
hat in alter Zeit zwischen den germanischen Vor- und Zunamen in
Rücksicht auf ihre Form wie auf ihren Inhalt ein Unterschied nicht
Sitzb. d. phil.-hist. CI, LI1. Bd. II. Hft. 18